Și psihoterapeuții urlă. Și de ce e normal.

Recent, vorbeam cu o altă mamă despre greutățile creșterii copiilor. Ne plângeam una alteia așa cum numai mamele știu să o facă. Când îi spuneam că o înțeleg și că trec și eu prin aceleași provocări, nu știa încă despre mine că sunt psihoterapeut. La un moment dat, însă, i-am spus despre profesia mea adaugând că și eu, așa ca ea, am momente în care urlu. Reacția ei a fost instantanee:
— „Și psihoterapeuții urlă?”

Am simțit-o ca pe mai mult decât o simplă întrebare curioasă și s-a așezat automat peste celelalte remarci primite de-a lungul timpului de la oameni, atunci când între noi devin vizibile așteptările nerealiste pe care lumea le are față de psihoterapeuți - sunt mereu calmi, blânzi, empatici și stăpâni pe sine. În ochii multora, un psihoterapeut trăiește o viață perfect echilibrată, fără furie, fără greșeli, fără momente de vulnerabilitate, fără probleme și părți complicate. Ca și cum există o contopire perfectă între rolul profesional și omul din spatele lui, în care nimeni nu mai știe unde începe unul și unde se termină celălalt.

Cand nu sunt la cabinet sau nu sunt conectată la rolul meu profesional, sunt cât se poate de umană. Îmi permit să simt emoțiile asa cum vin spre mine, atât cele plăcute cât și cele neplăcute. Sunt vulnerabilă și imperfectă. Sunt conectată și concentrată pe celelalte roluri ale mele. Sunt mamă, soție, fiică, soră, sunt preocupată de responsabilități la care nu mă gândesc atunci cand lucrez cu clienții. Odată ce am ieșit din bula de prezență care se crează în cadrul ședinței psihoterapeutice, sunt expusă tuturor lucrurilor care se întâmplă în viața mea, asa cum se întâmplă în viața oricărui om. Trăiesc și iubesc, sper și greșesc, iert și uit...și uneori, urlu.

În fața așteptărilor nerealiste și a mitului terapeutului perfect mă pot simți judecată, neîndreptățită și nevăzută în funcție de natura relației în care se nasc aceste așteptări. Și tot relația are de suferit din cauza presiunii ca un zid care în loc să provoace sănătos, șuntează tocmai conexiunea.

Care este diferența dintre a fi un terapeut eficient și a fi un om perfect?

E simplu, oamenii perfecți nu există. Terapeuții eficienți, însă, da. Pentru mine, rolurile sunt bine delimitate iar mentalitatea specialistului este ca o haină pe care o îmbrac atunci când e nevoie de ea. Sigur, am o serie de resurse personale pe care le transpun de altfel în toate rolurile vieții mele, însă ele sunt „muncite” cel mai mult în rolul de psihoterapeut. În restul timpului, însă, navighez valurile vieții la fel ca oricare altul. Nu sunt psihoterapeut în relația mea de cuplu, atunci când ies cu copiii în parc, când petrec timp de calitate cu prietenii. Îmi permit să trăiesc, conștient, viața de zi cu zi, având totodată dese momente de introspecție, de analiză personală, de formare continuă. Lucrez la psihoterapeutul din mine permanent, nu este o persoană diferită de mine, însă este un rol distinct pe care îl accesez atunci când lucrez păstrând în restul timpul de acolo doar ceea ce îmi este bun și de folos.

Un terapeut eficient este înainte de toate, OM. Trăiește anxietate, suferă pierderi, își alege partenerii nepotriviți. Face greșeli în creșterea propriilor copii și poate fi chinuit de reverberențele din prezent ale unei copilării traumatice.

Personal, mă străduiesc să țin cont de toate lecțiile pe care le-am primit de la Viață si de tot ceea ce mi-au oferit propriile procese terapeutice de până acum. De foarte multe ori, din ce în ce mai mult, îmi iese. Dar nu despre asta este articolul acesta, ci despre momentele în care nu îmi iese. Ceea ce este cât se poate de normal, uman și firesc.

Un psihoterapeut care nu gresește niciodată nu exist[. Diferența este în felul în care alegem să privim greșeala și mai ales ce facem după ce am observat sau ni s-a sesizat că am greșit.

Ce înseamnă să fi un terapeut autentic și competent în același timp?

În viziunea mea înseamnă să trăiești conștient, să rămâi mereu aproape de tine si să nu abandonezi niciodată lucrul personal cu propriile conținuturi psihologice, indiferent de metoda aleasă la un moment dat. Înseamnă să rămâi uman, adaptabil, flexibil și deschis către a întâlni Viața, știind că toate emoțiile sunt normale, că ele nu apar fără motiv. Sunt ca niște mesageri pe bicicletă, care vin să ne bată la ușă pentru a ne transmite un mesaj din adâncurile ființei noastre, ceva important ce trebuie neapărat să știm. Să ne cheme în interior.

Problema este de fapt mai profundă si are legătură, cred, cu mentalitatea. Competența profesională nu înseamnă perfecțiune profesională. A greși este natural, inevitabil dar și necesar.

Iar autenticitatea poate fi uneori prost înțeleasă. A fi autentic nu înseamnă a fi fără cenzură, a acționa și reacționa impulsiv la stimuli interiori și exteriori fără a mai ține cont de context, de reguli sociale sau de bunăstarea celor din jur. A fi autentic înseamnă a avea un bun contact cu sine astfel încât să știi și să înțelegi în fiecare moment unde te afli din punct de vedere mental, emoțional și fizic, să îți oferi libertatea de a alege în concordanță cu nevoile tale în măsura în care asta este posibil, a fi transparent în relație cu ceilalți, adică a oferi context pentru acțiunile și reacțiile tale. A fi autentic este o calitate la care aspirăm oricum, ca oameni.

Pe langa autenticitate, se așează și limitele profesionale care țin în primul rând de confidențialitate, apoi de a-i oferi celuilalt spațiu și apoi de a aborda cu decență aspectele sensibile care țin de psihicul uman.

Cea mai importantă resursă pe care o avem ca psihoterapeuți este relația terapeutică. Această legatură care se crează între cei doi OAMENI, poate chiar rescrie tipare de atașament. Îl ajută cu blândețe pe client să se uite către cotloanele întunecate ale propriei ființe și să se accepte cu adevărat așa cum este el, cu bune și cu rele. Spațiul pe care relația terapeutică îl crează, cu cât este mai onest, mai autentic și mai conținător, îl ajută pe client să își asume cine este, să își deblocheze accesul la resursele îngropate de traumă și să se întregească pentru a trăi viața adevarată, reală, cu toate culorile ei.

De ce este important pentru clienți să știe că terapeuții sunt și ei oameni cu imperfecțiuni?

Este ca și cum aș spune „ poate că nu am trecut prin fix aceleași experiențe dar cunosc durerea, iubirea, pierderea, furia, frica și singurătatea. Sunt la fel ca tine, pe drum”. Că acolo, în cabinet este omul Andreea care doar îmbracă hainele de psihoterapeut pentru o oră, având acces la toată cunoașterea acumulată și la tolba de instrumente aferente - răbdarea, curiozitatea, capacitatea de prezență și focus pe celălalt, atenția la detalii și mintea ascuțită, intuiția puternică, blândețea și capacitatea de conținere. Că îmi privesc toate experiențele de viață ca pe mici procese de terapie și încerc să îmi extrag din ele plus-valoare care să mă ajute să devin un om mai bun și, implicit, un psihoterapeut mai bun.

Vulnerabilizarea apropie instant și topește cu blândețe apărări psihice. Eu însămi mă simt mult mai conectată, normală și optimistă când citesc poveștile altora care, la fel ca mine, au trecut prin greu. Cred că oamenii au nevoie să înțeleagă și să învețe să separe rolul specialistului de omul care îl îmbracă – ca două entități valoroase pe cont propriu și chiar mai valoroase împreună. Nu se exclud reciproc, ci pot coexista.

Un exemplu care îmi vine cu ușurință în minte este din rolul meu de mamă. Înainte de a avea proprii copii, iubeam orele de joacă cu cei mici. Îmi era extrem de ușor să mă conectez cu ei, să intru în lumea lor și o oră parcă trecea pe nesimțite în timp ce călătoream împreună în lumea emoțiilor și a relațiilor cu ajutorul jucăriilor, a culorilor sau a lutului și plastilinei. Eram convinsă că o să fiu cel mai bun partener de joacă al copiilor mei. Și de foarte multe ori, sunt. Dar realitatea nu este deloc așa cum mi-o imaginam. Jocul cu fetele mele adesea mă plictisește, mă enervează sau constat că îmi este greu să mă conectez cu ele când simt presiunea propriilor nevoi sau a responsabilităților ce își așteaptă rezolvarea tot din partea mea. Faptul că sunt psihoterapeut și că am avut procese miraculoase cu copiii prin joc în cabinet nu mă scutește de a trece prin propriul proces alături de proprii copii. În cabinet am ferestre de o oră și o singură relație pe care să mă concentrez – cea terapeutică. În aceea oră, doar copilul din fața mea contează. El și cu mine și întreg Universul pe care îl deschide în fața noastră ca un ocean vast numai bun de străbătut. În afara cabinetului însă îndeplinesc concomitent mai multe roluri, nu am pauză între ședințele de joc și nici nu se ocupă altcineva de celelalte sarcini de management zilnic.

Sunt din ce în ce mai mulți psihoterapeuți care aleg să se deschidă față de publicul larg, să își asume momente de vulnerabilizare menite să umanizeze acest rol profesional și să normalizeze o serie de problematici cu care ne întâlnim, fără excepție, cu toții în viețile noastre. Sunt destul de mulți alții care își mențin viețile private și aleg să nu împărtășească nimic din intimitatea lor. Este la fel de ok.

Indiferent de caz, realitatea este una singură – suntem cu toții oameni, fericiți când Viața e blândă și dulce, triști când valurile ei provoacă pierderi și capabili să urlăm de durere când devine prea greu.